Polo pe Apă

Profesori Polo pe Apă

Cum s-a nascut polo-ul…

Adaptare dupa Adrian Vasiliu – „Polo de la A la Z”, 1998

Footbal in the water, waterpolo sau polo pe apa este unul din cele mai vechi jocuri, primul pe care-l intilnim in programul Olimpiadelor moderne. William Wilson este considerat părintele waterpolo-ului de cei mai mulți specialiști și cronicari ai timpului. Ca membru al London Swimming Club, plictisit de monotonia antrenamentelor de înot a aparut intr-o bună zi cu o minge de fotbal pe care a aruncat-o în apă. Fiecare a început să înoate după minge, s-o prindă, s-o paseze altuia. Era ceva cu totul nou și joaca a prins repede. La 12 mai 1870, în cadrul unei reuniuni a London Swimming Club, s-a decis alcătuirea unui comitet pentru stabilirea unor reguli de joc. Au trebuit să treacă însă 4 ani pentru ca primul regulament să capete contur. În presa timpului, se comentează despre desfășurarea primului joc, după acest regulament, la Crystal Palace, din Londra.

Primul joc de polo pe apă, certificat cu documente precise, a avut loc în Anglia la Bournemonuth Premier Rowing Club în data de 14 iulie 1876. Ziarele din vremea respectivă titrau: ”Bournemouth Premier Rowing Club a organizat primul aquatic handball între două diguri, aflate la o distanta de 46 metri. Fiecare echipa a avut câte două bărci de fiecare parte, ancorate direct pe diguri. S-a jucat până când… mingea s-a spart și la sfârșit toți combatanții au părăsit apa într-o ținută decentă. Premiera s-a dovedit reușită, deoarece câteva zile mai târziu s-a organizat un nou meci. A fost ales un teren lung de 60 de yarzi și lat cam de 40 de yarzi, iar echipele au fost alcătuite din câte 11 jucători. Acestia s-au așezat, de fiecare parte, pe un rând de bărci ce delimitau lungimea terenului de joc. Și la un semnal, cu toții (mai puțin portarii) au sărit în apa către noul balon (de aceasta data s-a folosit numai camera unei mingi de fotbal), plasat la mijlocul terenului. Ideea jocului era sa înoți cât mai repede spre minge, să intri în posesia ei, s-o pasezi unui coechipier, evitând atacul adversarului, și să te apropii de „poartă”. Acolo păzea „portarul”, pentru a te împiedica să plasezi balonul în barcă (sau pe dig). Puteai folosi chiar ambele mâini pentru a încerca înscrierea unui gol, dar nu de puține ori păzitorul porții sărea în apa pentru a preveni acțiunea adversă.

Apar cele dintâi reguli.

Totul a fost frumos pâna când s-a spart si noua minge. Oricum, jocul a prins repede, iar înotatorii si-au dat seama ca, pentru moment cel puntin, el constituie cel mai bun divertisment. Mai mult însa, unii au si înteles ca de la divertisment, la un joc în toata regula, nu mai este decât un pas. Si au sporit eforturile pentru stabilirea unor reguli mai precise (catre 1879), unanim acceptate de catre toti participantii. Astfel s-a ajuns ca echipele sa fie constituite din câte 7 jucatori, iar de regula se folosea o minge de fotbal. Un gol era considerat atunci când mingea era plasata (si nu aruncata) cu mâna pe un loc al barcii, sau al digului, dinainte stabilit. Portarul statea în spatiul rezervat, având dreptul sa sara asupra adversarului, care se apropia cu mingea. Jucatorii nu aveau voie sa atinga fundul cu picioarele, când mingea era în joc; în schimb le era permisa scufundarea adversarului care înota cu balonul, ca si înaintarea (cu mingea) catre poarta adversa, pe sub apa.

Acestui regulament i s-au adus an de an mici modificari, iar în 1884 el a fost recunoscut oficial de catre National Swimming Association, Anglia.

Primele porti adevarate au fost confectionate prin 1887, în Scotia. Curios însa, portarilor le era permis sa stea în apa, cât si în barca sau pe dig, permitându-li-se intrarea în teren ori de câte ori era nevoie pentru oprirea actiunii adverse.

Pentru revizuirea regulilor în spiritul unei permanente dezvoltari si adresarea unui raport catre Liga s-a instituit în 1888 un comitet alcatuit din Arthur Sinclair (initiatorul lui London Water Polo League), William Henrz, Terence Young si H.G. Hackett. Acestia s-au orientat dupa meciul desfasurat în octombrie 1887 între West of Scotland si Clzde Seal Clubs, joc în care echipele au folosit tot câte 7 jucatori, iar scufundarea adversarului era permisa. În schimb, au fost interzise statul în picioare pe fundul apei si atingerea mingii, simultan, cu ambele mâini. În acelasi raport, comitetul a sinut cont si de regulamentul alcatuit de William Wilson – stabilit între timp la Glasgow – în 1887, pentru Aberdeen Club, care practica asa-zisul „aquatic football” . Concluziile extrase de comitetul celor patru au fost suficient de convingatoare si regulamentul a fost adoptat în unanimitate.

Primul campionat

Anul 1888 va intra în istorie prin organizarea primului campionat din lume, în Angalia. Ni se ofera si scorul celei dintâi finale Burton-Otter 3-0. La început s-au întrecut doar 4-5 echipe, datorita în special dificultatilor de transport de la un oras la altul. Midlands Club Burton, una dintre primele formatii care a adoptat noul regulament a iesit campioana în 1888, 1889 si 1891, cedând doar în 1890, în fata lui Hanlez. Din 1894 si pâna în 1901 înregistram suprematia lui Manchester Osborne Club, care avea sa reprezinte (si sa câstige) Marea Britanie la primul turneu olimpic din 1900. Tot în 1888 ne sunt semnalate si alte jocuri oficiale. Cu prilejul inaugurarii Victoria Baths, echipa gazda a dispus de West of Scotland cu 2-0. La putin timp dupa aceasta, La Paisley Baths, s-au întrecut într-un meci dublu West of Scotland si Paisley Clubs, victoriile cu 1-0 fiind împartite.

Alte câteva date merita a fi retinute de catre iubitorii acestui sport. La Kensington Baths s-au aflat fata în fata o selectionata a Ligii scotiene si una a celei engleze. S-au jucat dupa regulile gazdelor, frenetic încurajate de mai multe sute de sustinatori. Englezii, preocupati mai mult de …. scufundarea adversarilor – jucatorii erau mult mai robusti decât partenerii de întrecere – nu au avut prea mare succes. Scotienii în schimb, buni înotatori s-au concentrat mai mult asupra conducerii si pasarii balonului: tehnica lor era net superioara si pâna la urma au izbutit sa câstige cu 4 – 0. Urmarea? Toti specialistii de pe insula si-au dat seama ca stilul de joc al scotienilor este superior si de aceea el a fost generalizat. Totodata s-a convenit si la stabilirea unui timp de joc efectiv – 20 minute.

Prin amabilitatea domnului P. Hassall, secretar al Amateur Swimming Association din Anglia, iata componenta celor doua formatii aliniate la aceasta data istorica: Anglia: F. Browne (Burton on Trent) – portar, W.G. Carrey (Amateur) si H.F. Clark (Stroud Green) – fundasi, J.F.Genders (Nautilus) – mijlocas, J. Finnegan (Liverpool Sefton), W. Henry (Zephyr) si J.I. Mayger (Burton on Trent) – atacanti, ultimul fiind si capitan al echipei;

Scotia: C.W. Donald (Edinburgh University) – portar, G.S.Bryson (Dennistoun) si S.D. Cawood (Victoria) – fundasi, A. Strauss (Southern) – mijlocas si capitan al echipei, J. Bissland (Leander), A. White (Victoria) si S. Capie (Dennistoun) – atacanti.

Noul joc în apa a prins foarte repede în mediul studentesc. Cea dintâi competitie universitara dateaza din 1891. În acel an, la 16 octombrie, Oxford întrece pe Cambrige cu 4-1, la Crow Baths, în Kensington. Un an mai târziu, tot cei de la Oxford au obtinut victoria cu 5-1. În schimb, atât în 1883, cât si în 1884, poloistii de la Cambridge s-au revansat: 2-1 si, respectiv, 4-2.

Jocul traverseaza Oceanul

Waterpolo-ul avea sa treaca la fel de repede si granitele insulei britanice, ajungând chiar peste Ocean. John Robinson a fost cel care a organizat prima echipa în S.U.A., la Boston Athletic Association, în 1888. În Belgia s-a jucat pentru prima data în 1888, în Austria si Germania în 1894, în Franta în 1897, iar în Italia în 1900.

În Ungaria, tara care avea sa creeze o adevarata scoala a polo-ului în secolul urmator, primele semne au aparut în 1887. Exista însa date precise care certifica organizarea primului joc în 1889. M.U.E. a întâlnit pe W.A.C. din Viena, în careia a pierdut cu 14-0. Suedezii si maltezii au început sa practice acest sport – primii cu mai mult succes – tocmai în 1906. În fine, alte meciuri internationale desfasurate în 1895: Anglia-Irlanda 12-1; Tara Galilor-Irlanda 3-2.

Sub semnul celor 5 cercuri olimpice

Debutul olimpic al waterpolo-ului e legat de editia organizata în 1900, la Paris. În turneul desfasurat cu acel prilej s-au aliniat formatii din Marea Britanie, Belgia si Franta, iar finala si-au disputat-o Osborne Swimming Club Manchester si Swimming et Water Polo Bruxelles. Barbosii de la Osborne – scrie presa vremii – au înotat ca niste draci. Erau mult mai robusti decât belgienii si pasau mingea cu îndemânare. Victoria lor cu 7-2 nu a surprins pe nimeni.

Si la urmatoarele Olimpiade, exceptând-o pe cea din 1904, de la St. Louis (S.U.A.), englezii s-au impus net în turneele poloistilor. Ei au câstigat de o maniera categorica la Londra (1908), Stockholm (1912) si Anvers (1920), impunându-se prin forta fizica, îndemânare în mânuirea balonului si o mare mobilitate prin înot. La St. Louis au fost prezente doar echipe de club din S.U.A., care practicau asa-zisul Softball Water Polo. Echipa Germaniei ar fi dorit sa se prezinte la acest turneu, dar diriguitorii sai au renuntat în ultimul moment, dându-si seama ca jucatorii lor nu cunosteau regulile americanilor.

Un pas urias în dezvoltarea acestui sport s-a facut în 1911, când F.I.N.A. a impus obligativitatea regulilor anglo-scotiene pentru toate tarile afiliate. Regulamentul standard a avut imediat efectul înlaturarii numeroaselor controverse. Cu toate acestea – afirma Bela Rajky într-una din numeroaselor sale lucrari privind dezvoltarea jocului – nu toti arbitrii au reusit sa gaseasca o interpretare uniforma a regulilor, creând adesea confuzii. Si situatia a dainuit pâna în 1929, când a fost creat International Water Polo Board (IWPC), o comisie alcatuita din patru britanici si tot atâtia reprezentanti ai F.I.N.A. Dupa un studiu în prealabil, acesta a tiparit un regulament de joc, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1930. Vechiul regulament îi fusesera aduse corecturi si interpretari precise, toate în stimularea unui joc cât mai rapid si mai spectaculos.

Câteva date interesante suplimentare la aceasta succinta istorie a jocului le ofera James R. Smith, cel care dupa Olimpiada din 1936 a încecat cu succes sa înlocuiasca mingea de „fotbal în apa”, cu o minge din cauciuc sintetic. Din cartea sa Playing and coaching Water Polo mai aflam:

• Fritz Kniese a fost cel care a introdus noul joc în Germania, la Borussia Club, în 1894. Cele dintâi reguli au fost stipulate într-un regulament de catre Fritz Drömer si Ulrich Baer, în 1898. Ele difereau serios de regulile britanice, iar în 1904, când s-a încercat adoptarea acestora din urma, a existat o serioasa opozitie. Prima campioana – Germania 87 din Berlin, în 1912. Cluburile din aceasta tara – ea nu era afiliata la F.I.N.A. – au continuat sa joace dupa propriile lor reguli pâna în 1924. Echipele nu se aliniau pe linia portii, la începerea partidei, ci se asezau direct în teren, asteptând fluierul arbitrului. Cei doi capitani trageau la sorti cine începe jocul. Din 1924 s-a trecut la adoptarea regulilor englezesti.

• în Belgia, polo-ul a patruns prin 1888. S-au constituit echipe la Bruxelles si la Anvers, experienta lor îmbogatindu-se în fiecare an prin contacte dese cu formatiile britanice. Prima campioana – Bruxelles Swimming Club, din 1904 pâna în 1908.

• în Ungaria se poate vorbi de o activitate organizata abia dupa 1900. Cea dintâi campioana – Balaton Uszó Egylet în 1904 si 1905.

• în Franta,cele mai cunoscute echipe din perioada pionieratului au fost Pupilles de Neptune de Lille, campioana în 1900 si 1901 si Libellule de Paris, campioana din 1902 pâna în 1904.

• cea dintâi echipa alcatuita în S.U.A. (1888) de catre John Robinson – Boston Athletic Association – practica un joc brutal, în care îmbratisarile jucatorilor , „tinerile” (de mâna sau de picior) erau permise. Acesta a si fost motivul pentru care echipa Germaniei a refuzat sa se întreaca în 1904, la St. Louis, cu formatiile americane, retragându-se din turneul olimpic.